Picaturi – Octombrie 2017

Dragii mei, pentru ca mulți dintre dumneavoatră ați solicitat acest lucru, pe websitul Comunitații noastre, veți găsi, în format electronic, Revista noastră – Picături de Înțelepciune.

În ziua de 1 octombrie 2017, de Sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului, am lansat primul număr al revistei Comunității noastre – „Picături de înțelepciune”. Este o revistă lunară, în paginile căreia sunt invitați toți credincioșii comunității noastre să se întâlnească. Mai multe despre ce se dorește a fi această publicație și despre ce cuprinde ea, după lansările în orașele Saint George și Fredericton.
Cu acest prilej salutăm și mulțumim credincioșilor care s-au arătat încântați de această inițiativă. Mulțumim, în mod special, familiei Valentin și Lidia Chirtic, care astăzi au donat o imprimantă laser color și hârtie pentru următorul număr.
Orice sprijin în vederea ieșirii de sub tipar a acestei reviste este bine-venit.
Vă mulțumim și să dea Dumnezeu la cât mai multe ediții. Este un moment istoric, chiar dacă, poate mai timid. Însă trebuie să gândim în viitor, la moștenirea cultural-spirituală, pe care dorim să o lăsăm copiilor, copiilor noștri. Să nu uităm că Sfântul Ierarh Varlaam a fost un om de cultură și avem datoria sfântă de a-i duce mai departe îndeletnicirea.
La Mulți Ani, „Picăturilor de înțelepciune”!

ANAFURĂ (ο αγιος αρτος), numită şi anaforă sau nafură – pâine sfinţită, tăiată mărunt, sub formă de cubuleţe, care se împarte credincioşilor la sfârşitul Sfintei Liturghii, în timpul miruitului. Se mai numeşte şi Antidor (το αντιδώρον, ου = în loc de dar) pentru că se dă în locul darului celui mare, care este Sfânta Împărtăşanie, nu ca echivalent sau substituient, ci ca mângâiere, fiindcă, din diverse motive, nu toţi credincioşii se pot împărtăşi. Anafura se împarte de către preoţi. Anafura poate fi luată numai de cei care n-au mâncat şi nu au băut nimic. Anafura se taie din prescurile folosite la Proscomidie (slujba de pregătire a darurilor de pâne și vin) sau din pâine obişnuită şi se sfinţeşte în timpul cântării Axionului (Cuvine-se cu adevărat…). Când se ia agheazmă, mai întâi se bea din aceasta, apoi se consumă anafura. Tot anafură este şi aşa-zisul Paşti (se întâlnește doar în anumite regiuni ale țării), care se împarte credincioşilor în Duminica Învierii, ca pâine binecuvântată, stropită cu vin.

CRUCE (ο σταυρός, ου; lat. Crux, is) – obiect sfânt, simbol al creştinismului şi al răscumpărării neamului omenesc din robia păcatului şi a morţii; altarul de jertfă al Mântuitorului Hristos.

Până la Mântuitorul, crucea era obiect de tortură pentru răufăcători. Acest obiect a fost sfinţit de sângele Mântuitorului, devenind mijloc de de sfinţire şi de mântuire pentru creştini. Crucea a fost cinstită încă de la începutul creştinismului, dar în perioada persecuiilor era folosită sub formă de simboluri: ancoră, trident sau sub forma monogramului creştin. După încetarea persecuţiilor, după apariţia pe cer a semnului crucii, în vremea lui Constantin cel Mare, şi după descoperirea Crucii Răstignirii de către împărăteasa Elena, cinstirea ei a luat o mare amploare.

Învăţătura despre cinstirea Sfintei Cruci a fost stabilită la Sinodul VII Ecumenic (787). Cultul Sfintei Cruci se exprimă prin: 1. Slujbele speciale în cinstea ei, cum ar fi Acatistul Sfintei Cruci, rugăciuni şi imne sau cântări, mai ales pentru cele două zile ale crucii, miercuri şi vineri, şi pentru cele închinate cinstirii ei Crucii şi Patimilor Mântuitoruilui. 2. Sărbătoarile închinate ei: Înălţarea Sfintei Cruci la 14 septembrie; Duminica a treia a Sf. şi Marelui Post, ca şi sărbătorile fără ţinere: Scoaterea cinstitului lemn al Sf. Cruci, la 1 august şi Arătarea semnului Sfintei Cruci împăratului Constantin, la 7 mai. 3. Cultul Sfintei Cruci se manifestă prin crucile memoriale şi troiţele de piatră, metal sau lemn de la răspântiile şi răscrucile drumurilor. Facerea semnului Sfintei Cruci este o altă formă de cinstire a ei. De aceea ne însemnăm cu semnul crucii la trezirea din somn, la aşezarea şi la ridicarea de la masă, la începutul şi sfârşitul lucrului, înainte de culcare, când trecem pe lângă biserică, troiţe, cimitire, când intrăm într-un locaş de cult, la sfintele slujbe, etc.

Când facem semnul Sfintei Cruci, mărturisim credinţa în Sfânta Treime şi ne afirmăm calitatea noastră de creştini. Cele mai cunoscute forme ale crucii sunt:

Crucea grecească, cu braţele egale,  

Crucea latină, cu braţul vertical mai lung decât cel orizontal  

Crucea Sf. Andrei, în formă de X  ş.a.

RUGĂCIUNE – (din limba latină rogatio, -nis – rugă, rugăciune, stăruinţă), stare de înălţare duhovnicească, în care omul îşi îndreaptă sufletul, mintea şi voinţa către Dumnezeu; act fundamental al cultului creştin, în care omul stă, duhovniceşte, în legătură cu Dumnezeu. Sfânta Scriptură cuprinde modele de rugători şi rugăciune: rugăciunea lui Avram (Facere 18.23-32), rugăciunea lui Ilie (III Regi 18.36-37), rugăciunea Sfinţilor Apostoli (Fapte 2.42). Însuşi Mântuitorul S-a rugat (Ioan 17.1-26), dând tuturor şi cel mai bun model de rugăciune: „Tatăl nostru…” (Matei 6.9-13). Sfinţii Părinţi au numit rugăciunea „ridicarea minţii şi voii noastre către Dumnezeu” şi „urcuşul minţii către Dumnezeu” (Evagrie Monahul), „convorbire cu Dumnezeu” (Sfântul Grigorie de Nyssa), „înălţarea minţii către Dumnezeu” (Sfântul Ioan Damaschin), „însoţirea şi unirea omului cu Dumnezeu” (Sfântul Ioan Scărarul), „hrana firii sufletului” (Sfântul Isaac Sirul), „lumină sufletului” (Cuviosul Isaia Pustnicul), „cheia împărăţiei cerurilor” (Ilie Ecdicul). În cultul creştin, după locul unde se face, rugăciunea este publică sau obştească (săvârşită prin slujbele de la biserică) şi particulară sau personală (pe care o împlineşte fiecare creştin, la casa lui). După conţinutul ei, rugăciunea este de laudă (când Domnul Dumnezeu este slăvit pentru atotputernicia şi înţelepciunea Lui), de mulţumire (când   se înalţă rugăciuni Domnului pentru binefacerile primite de la El), de cerere (când se cere Domnului ajutor pentru mântuire sau ceva folositor pentru viaţa noastră). O categorie specială o constituie rugăciunea de pocăinţă. În cultul creştin public (slujbele de la biserică), întâlnim atât rugăciuni de laudă, rugăciuni de cerere, cât și rugăciuni de mulţumire. Pentru diverse prilejuri din viaţa creştinului, preotul citeşte rugăciuni adecvate, din cartea numită Molitfelnic. Credincioşii pot citi rugăciuni de laudă, de mulţumire sau de cerere din cartea de rugăciuni, din Ceaslov sau din Psaltire.

PROSCOMIDIE (proskomidh, h, de la proskomizein, care înseamnă a aduce, a pune înainte, a oferi), este rânduiala pregătirii şi binecuvântării Cinstitelor Daruri, adică a pâinii şi vinului, pentru jertfa liturgică, adică pentru săvârşirea Sfintei Euharistii. Proscomidia este prima parte a Sfintei Liturghii, fiind săvârşită în Sfântul Altar, în timpul Utreniei sau înaintea săvârşirii acesteia. Proscomidia se săvârşeşte numai de către preot, fără particparea credincioşilor, în taină.

Rânduiala Proscomidiei constă în pregătirea şi binecuvântarea darurilor de pâine şi vin, aduse de credincioşi, pentru Sfânta Jertfă. Rugăciunea de aducere a jertfei sau Rugăciunea Proscomidiei, este partea cea mai importantă a rânduielii Proscomidiei, prin ea, pâinea şi vinul aduse de credincioşi, primind caracterul de daruri pentru jertfa euharistică.

Materia jertfei aduse pentru Sfânta Liturghie, în cadrul rânduielii Prosocmidiei, este pâinea şi vinul, amestecat cu apă, materii pe care Însuşi Mântuitorul Hristos le-a folosit la Cina cea de Taină. Astfel, pâinea alcătuită din mulţimea boabelor de grâu, şi vinul din mulţimea boabelor de struguri, sunt chipul comuniunii duhovniceşti care îi leagă între ei pe toţi membrii Bisericii. Biserica este trupul lui Hristos, trupul tainic al Domnului, în care stau uniţi în iubire toţi credincioşii care fac parte din cadrul ei.

Darurile credincioşilor (pâine, apă şi vin), aduse de către ei la Sfântul Altar, sunt chipul participării lor concrete la săvârşirea Sfintei Jertfe, care se aduce de către preot la Sfânta Litrughie. În Biserica Ortodoxă, la Sfânta Liturghie este întrebuinţată pâine dospită (artoς, o), întrucât astfel de pâine a folosit şi Mântuitorul Hristos la Cina cea de Taină, care a avut loc în joia dinaintea Paştelui iudaic. Pâinea folosită la Proscomidie se numeşte prescură. Pentru rânduiala Proscomidiei sunt întrebuinţate 5 prescuri.  Din prima prescură preotul scoate Agneţul, adică părticica de pâine în formă pătrată (având însemnate pe ea literele IIS, HS, NI, KA, adică Iisus Hristos învingătorul sau învinge pururea), care se va transforma în cadrul Sfintei Liturghii, în momentul chemării Sfântului Duh, în Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos. Din celelalte prescuri se vor scoate miridele (părticele mici din pâine): mirida pentru Maica Domnului, care se aşează în dreapta Sfântului Agneţ (stânga cum privim noi); cele 9 miride întru cinstirea celor nouă cete de sfinţi, care sunt aşezate în stânga Sfântului Agneţ (Sfinţii îngeri, Sfinţii Prooroci, Sfinţii Apostoli, Sfinţii Ierarhi, Sfinţii Mucenici şi Muceniţe, Sfinţii Cuvioşi şi Cuvioase, Sfinţii Doctori fără de arginţi, Sfinţii drepţii, dumnezeieştii Părinţi Ioachim şi Ana şi Sfinţii prăznuiţi în ziua liturgică în care se săvârşeşte Sfânta Liturghie, şi în fine, Sfântul Ioan Gură de Aur sau Sfântul Vasile cel Mare, a căror Liturghie va fi săvârşită în ziua respectivă; miridele pentru episcopul locului, conducătorii ţării şi ctitorii bisericii, care sunt aşezate dedesuptul Sfântului Agneţ, precum şi miridele pentru cei vii şi pentru cei adormiţi, aşezate în partea stângă şi, respectiv, în partea dreaptă, în partea de jos a Sfântului Disc.

La finalul rânduielii Prosocmidiei, deasupra Sfântului Disc se aşează steluţa. După aceasta, darurile de pâine şi vin de pe Sfântul Disc şi din Sfântul Potir sunt acoperite cu Sfintele acoperăminte sau procoveţe. Apoi, Darurile sunt tămâiate şi se rosteşte Rugăciunea de binecuvântare a lor. Din acest moment ele sunt „primite în jertfelnicul cel mai presus de ceruri”, adică în Sfânta Sfintelor cea mai presus de ceruri, începând să devină, din simple daruri, Cinstite Daruri, pentru ca mai apoi, la Prefacere, în cadrul Sfintei Liturghii, ele să devină Sfinte Daruri. 

Privită istoric, rânduiala Proscomidiei, a existat în rânduiala Liturghiei creştine primare. Ea n-a avut însă forma dezvoltată pe care o are astăzi. În primele patru sau cinci veacuri, rânduiala primirii şi pregătirii Darurilor de pâine şi de vin pentru Sfânta Liturghie avea loc în momentul corespunzător astăzi Heruvicului sau Ieşirii cu Cinstitele Daruri. Darurile erau aduse acum numai de către credincioşii botezaţi, şi care nu se făceau vinovaţi de păcate grele, aceştia putând rămâne până la sfârşitul Liturghiei, împărătşindu-se cu Sfintele Taine. Aceştia prezentau darurile lor diaconilor, odată cu pomelnicele lor. Diaconii le puneau în încăperea specială a Sfântului Altar, numită Prosocmidiar. La timpul potrivit, diaconii alegeau cele mai bune pâini pentru săvârşirea Sfintei Jertfe, aducându-le pe Sfânta Masă a Altarului, unde episcopul sau preotul le binecuvânta ca Daruri pentru Sfânta Jertfă, printr-o rugăciune pe care o rostea asupra lor, înainte de a le sfinţi. Prin sec. VI-VII a avut loc transferarea rânduielii Prosocmidiei, din locul ei originar, în locul pe care-l are astăzi, adică înaintea începutului propriu-zis al Sfintei Liturghii. Acest proces a fost unul lent, care a început, mai întâi sporadic încă din sec. V, şi care s-a generalizat mai apoi într-un lung interval de timp, care se sfârşeşte înainte de sec. VIII. Cauzele acestei mutaţii au fost în special dispariţia disciplinei penitenţiale, fapt potrivit căruia cei cu păcate grele, care nu se puteau împărtăşi din acestă pricină în cadrul Sfintei Liturghii, nu mai erau obligaţi să părăsească locaşul Bisericii, putând rămâne aici până la sfârşitul acesteia, dar şi dezvoltarea crescândă a rânduielii Proscomidiei, ceea ce nu mai îngăduia săvârşirea ei în mijlocul Sfintei Liturghii. În acest context nou creat, credincioşii nu mai erau obligaţi să aştepte timpul respectiv, din cadrul Liturghiei, pentru a-şi aduce darurile la Altar, putând să facă acest lucru şi mai devreme, adică chiar de la sosirea lor în Biserică. Odată cu aceste mutaţii, Prosocmidia îşi schimbă şi locul unde era săvârşită. Astfel, binecuvântarea darurilor nu se mai săvârşeşte la Sfânta Masă, ci pe o masă mai mică din stânga Sfintei Mese, în încăperea specială numită Prosocmidiar. La început, se alegeau pentru săvârşirea Sfintei Liturghii pâini întregi, care nu se deosebeau cu nimic, ca formă şi mărime, de cele întrebuinţate în mod obişnuit. Aceste pâini erau necesare pentru împărtăşirea întregului popor care participa la săvârşirea Sfintei Liturghii. În timp însă, împuţinându-se numărul celor care se împărtăşeau, s-a ajuns la folosirea unei singure pâini, iar mai apoi pâinea aceasta s-a micşorat treptat, luând forma prescurii de astăzi. Cu timpul însă, n-a mai fost necesară nici o prescură întreagă, pentru pregătirea Sfântului Trup, începând să fie înscrisă pe prescură forma pătrată a Agneţului IS HS NI KA. Aşa s-a ajuns la formarea primei părţi a rânduielii Proscomidiei, adică rânduiala scoaterii Agneţului, formând partea cea mai importantă a slujbei. Rânduiala pregătirii Sfântului Agneţ este amintită încă din sec. VIII în Comentarul liturgic al Sfântului Gherman I al Constantinopolului. Unele amănunte ale ritualuilui pregătirii Agneţului şi a potirului se adaugă până în sec. XIV, fiind definitiv stabilite de Filotei, patriarhul Constantinopolului în Rânduiala sau Călăuza Sfintei Liturghii, lucrare în care apare cea dintâi descriere amănunţită a rânduielii Prosocmidiei, în forma cea mai apropiată  de cea actuală. Miridele derivă din pomenirile nominale, care aveau loc la început la Sfânta Masă, îndată după prefacere. La început era adusă o prescură pentru fiecare nume pomenit. Mai târziu însă s-a socotit de ajuns scoaterea unei singure părticele pentru fiecare nume pomenit, fiind aşezată pe Sfântul Disc.

În rânduiala actuală a Sfintei Liturghii, perisistă unele elemente ale vechii Prosocomidii sau a aducerii Darurilor. Cel mai important dintre acestea este rugăciunea pe care preotul o citeşte în taină după Ieșirea cu Cinstitele Daruri, adică după aşezarea acestora pe Sfânta Masă, înscrisă în Liturghier ca fiind Rugăciunea punerii-înainte. Aceasta nu este altceva decât rugăciunea cu care în vechime episcopul sau preotul binecuvânta darurile de pâine şi vin aduse de diacon din Proscomidiar, pe Sfânta Masă. 

Proscomidiarul şi rânduiala în sine a Prosocmidiei, închipuieşte în chip mistico-simbolic peştera, staulul sau ieslea în care S-a născut Mântuitorul, dar şi Golgota, adică locul Răstignirii Sale.

Privind în sens mistico-simbolic semnificaţia rânduielii Prosocmidiei, miridele scoase în cadrul rânduielii Prosocmidiei, care sunt aşezate în jurul Sfântului Agneţ, sunt chipul Bisericii triumfătoare şi al Bisericii luptătoare. Astfel, chipul Bisericii triumfătoare sau al Bisericii cereşti, sunt miridele scoase mai întâi, pentru Maica Domnului, aşezată în dreapta Sfântului Agneţ, deci de-a dreapta Fiului ei; apoi miridele scoase pentru cele nouă cete de sfinţi, împărţiţi după cele nouă cete îngereşti, aşezate de-a stânga Sfântului Agneţ. Chip al Bisericii biruitoare, adică al celor de pe pământ, care se luptă pentru aşezarea lor în Împărăţia Cerească sunt miridele scoase pentru episcopul locului, conducători şi ctitorii Bisericii, pentru cei vii şi pentru cei adormiţi, miride care sunt aşezate în partea inferioară a Sfântului Disc, deci dedesuptul Sfântului Agneţ. Sensul acesta eclesiologic al slujbei Prosocomidiei este arătat şi de Sfântul Simion al Tesalonicului: „Am înţeles cum prin această dumnezeiască închipuire şi istorisire a Sfintei Prosocmidii, vedem pe Iisus şi întreagă Biserica Lui. Îl vedem în mijloc pe Hristos Însuşi, Lumina cea adevărată şi viaţa cea veşnică. El este în mijloc prin Agneţ, iar Maica Lui de-a dreapta, prin miridă, sfinţii şi îngerii de-a stânga, iar dedesupt întreaga adunare a credincioşilor Lui, dreptmăritori. Aceasta este Taina cea mare: Dumnezeu între oameni şi Dumnezeu care S-a întrupat pentru dânşii. Aceasta este împărăţia ce va să fie şi petrecerea vieţii celei veşnice: Dumnezeu cu noi, văzut şi împărtăşit”.  

Sfântul Agneţ şi miridele sunt scoase din cele 5 prescuri cu ajutorul copiei (un cuțit special, în formă de vârf de lance), care semnifică suliţa cu care a fost împunsă coasta Mântuitorului Hristos.

Steluţa aşezată deasupra Sfântului Disc, spre finalul rânduielii Proscomidiei, semnifică steaua care a fost văzută pe cer de către magi la Naşterea Mântuitorului Hristos. De aceea, preotul, atunci când aşează steluţa deasupra Sfântului Disc, rosteşte cuvintele: „Şi venind steaua a stat deasupra locului unde era Pruncul”.

Ţinând cont de dubla semnificaţie a Proscomidiei şi a Proscomidiarului (Betleem şi Golgota), acoperămintele Darurilor semnifică scutecele în care a fost înfăşat Pruncul Iisus după naştere dar şi giulgiurile în care a fost învelit Trupul Domnului, înainte de a fi pus în mormânt.

Tămâierea Darurilor din partea finală a slujbei semnifică darurile de tămâie şi smirnă, aduse de magi la Naştertea Domnului, dar şi aromatele cu care a fost îmbălsămat Trupul Mântuitorului Hristos.

DE REȚINUT este faptul că pomenirea credincioșilor, nominal (adică rostirea fiecărui nume în parte), este cea mai importantă rugăciune, care se poate face pentru cineva (viu sau trecut în veșnicie). Toate aceste miride scoase cu prilejul pomenirii credincioșilor, la un moment dat, vor fi puse în Potirul, în care se află Sângele Mântuitorului Iisus Hristos. Or, este firesc să înțelegem cât de mult se bucură sufletele celor pomeniți, atunci când, prin pomenirea la Proscomidie, se scaldă în Sângele purificator al Mântuitorului.

DE ACEEA, recomandăm ca pomelnicele să fie date Preotului spre pomenire, mai devreme, înainte de începutul Sfintei Liturghii.

ACATIST,(e) (ό ακάτιστος – care nu stă jos, neşezător, ό ΰμνος ακάτιστος – imnul acatist), adică imn care se cântă stând în picioare.

1. Acatistul este un imn de preamărire şi de laudă a Mântuitorului, a Maicii Domnului şi a sfinţilor prin care se cere ajutorul, ocrotirea şi mijlocirea lor pentru cei care se roagă. Cel mai vechi acatist este cel al Maicii Domnului sau al Buneivestiri. El este atribuit lui Roman Melodul, din secolul al VI-lea după limbă şi tehnică. După unii el ar fi alcătuit de George Amartolos, după asediul arabilor, din 677, după alţii de patriarhul Serghie al Constantinopolului, după asediul avarilor şi perşilor la 626, sub împăratul Heraclie. Alţii îl atribuie patriarhului Gherman I al Constantinopolului, iar alţii diaconului George Pisidis de la Sfânta Sofia. El a fost alcătuit pentru a se aduce Maicii Domnului laude şi mulţumiri pentru că, după tradiţie, a intervenit şi a mântuit cetatea Constantinopolului cu prilejul unui asediu, de către barbari, în urma rugăciunii solemne a credincioşilor, în Biserica Sfintei Sofii.

Imnul acatist este alcătuit din 24 de strofe, adică din 12 icoase şi 12 condace. Icosul este o cântare bisericească în care se laudă faptele şi virtuţile unui sfânt. Este numit icos (οϊκος – casă ) pentru că reprezintă templul sau casa gloriei şi a virtuţilor sfântului. Condacul este o cântare de acelaşi gen, dar mai scurtă. Aparţinând genuluiliric, condacul şi icosul sunt expresia sentimentului de pietate al poetului faţă de Maica Domnului, de Mântuitorul şi de sfinţi.Icoasele se termină cu expresia “Bucură-te, Mireasă Pururea-Fecioară” sau „Bucură-te, Sfinte (N)”, de unde imnul se numeşte în greceşte χερετισμοί (salutări). Condacul se încheie cu refrenul “Aliluia”.
După modelul Acatistului Buneivestiri, s-au alcătuit acatiste pentru aproape toţi sfinţii cu prăznuire în toată Ortodoxia şi pentru toţi sfinţii români.
Acatistul Buneivestiri se cântă în mod deosebit la utrenia Sâmbetei din săptămâna a V-a a Postului Mare, numită Denia Acatistului Buneivestiri. Acest acatist constituie temă imnografică pentru pictarea pronaosului bisericilor vechi româneşti şi în special pentru decorarea bisericilor cu pictură exterioară din Moldova ( Moldoviţa ). Acatistul Buneivestiri, ca şi celelalte acatiste, se citesc în cadrul rugăciunii particulare de către credincioşi. Când le folosim în cadrul cultului divin public, atunci le cântăm recitativ,iar răspunsurile stranei pentru „Bucură-te” şi “Aliluia” sunt executate recitativ sau melodic.
2. Liste cu nume de credincioşi vii şi doleanţele sau cererile lor pentru a fi pomeniţi de preoţi la diverse slujbe: litie, acatiste, Sf. Liturghie sau în mod particular. Acatistele nu trebuie să cuprindă blesteme sau cereri pentru moartea, răul şi boala aproapelui. Pentru pomenirea celor morţi listele de nume se numesc pomelnice. Un pomelnic poate cuprinde şi nume de credincioşi vii şi morţi, iar pentru a-i deosebi, cei adormiţi sunt marcaţi prin semnul crucii.

Nenumărate sunt minunile şi vindecările de boli care s-au făcut cu credincioşii, care au alergat cu rugăciuni şi lacrimi la moaştele Sfintei Preacuvioasei Maicii noastre Parascheva, de-a lungul celor peste trei sute cincizeci de ani, de când ocroteşte Moldova, ţara noastră și pe toți românii de pretutindeni. Să amintim doar câteva dintre ele:

Vă rătăciți, neștiind Scripturile… (Matei 22.29)

Cele 12 Vineri, ca și alte apocrife – Epistolia Maicii Domnului, Visul Maicii Domnului, Epistolia Domnului nostru Iisus Hristos – nu reprezintă altceva, în materie de credință, decât o tradiție nesănătoasă.

Să nu uităm nici o clipă că, la temelia credinței noastre, stă, neclintit, cuvântul lui Dumnezeu, păstrat și transmis de Biserică, pentru că nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos (I Cor. 3.11); iar credința sănătoasă o găsim doar în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului (I Tim. 3.15).

Nici un tratat de teologie sau manual nu vorbește despre existența a 12 vineri, cu rânduială aparte. Ziua de vineri este zi de post, în amintirea faptului că Mântuitorul Hristos a fost răstignit în această zi. Excepție fac cele însemnate cu harți, când postul se suprimă.

Că recomandările acestor 12 vineri sunt contrare practicii Bisericii, reiese din faptul că este prescrisă ajunarea absolută în zile, în care Biserica dezleagă – așa-zisa vinerea a 4-a, cea dinaintea Pogorârii Sfântului Duh – dar se știe că miercurile și vinerile dintre Paști și Rusalii dezleagă la pește (Sf. Epifanie, în Expositio fidei, 22 și Pravila mică, de la Govora, din 1640, cap. 14, spun că sunt exceptate de la post miercurile și vinerile din toată perioada Penticostarului); așa-zisa vinerea a 12-a, de după Nașterea Mântuitorului – dar, între Crăciun și Bobotează, în zilele de miercuri și de vineri, postul este suprimat, pentru a nu contrasta cu bucuria celor două mari sărbători.

Totodată, cele 12 vineri, menționează că, dacă se vor concepe copii în aceste zile, atunci ei sunt sortiți eșecului: Orice s-ar zămisli, fie parte bărbătească, fie femeiască, nu va fi sănătos, nici zdravăn, ci va ieși cu boala copiilor, nebun, orb, ciung sau schilod. Dar nimeni nu poate predestina pe nimeni. Nimeni nu poate sorti eșecului pe nimeni. Că este vorba de un așa-zis talisman, ne dăm seama din următoarea precizare: Creștinul care va păzi aceste 12 vineri, cinstindu-le cu frică dumnezeiască, (…) el și toată familia lui vor fi feriți de orice boală, iar casa lui va fi îmbelșugată (…); acela va locui cu drepții întru Împărăția cerului. Acum ne întrebăm retoric, unde este Hristos, unde sunt sfinții, unde este spovedania și împărtășania, unde este Sfânta Liturghie și Sfintele Taine, singurele care pot garanta, și prosperitatea aceasta pământească, și arvuna unui loc în Împărăția lui Hristos.

Spunem, în concluzie, că lectura acestui gen de literatură religioasă aduce multă pagubă sufletească. Să ne aducem aminte de cuvântul lui Hristos și să nu cădem în capcana de a da zeciuială din izmă, mărar şi chimen, lăsând părţile mai grele ale Legii: judecata, mila şi credinţa; pe acestea să le facem şi pe acelea să nu le lăsăm (Matei 23.23).

Să luăm aminte la ce fel de apă bem. Să ne adăpăm din izvoarele consacrate ale Bisericii noastre și atunci creșterea noastră spirituală va fi sănătoasă, viguroasă și cu roade bine-plăcute lui Dumnezeu și semenilor. (Articol publicat în ziarul Lumina, luni, 17 octombrie 2011 )

     Postul reprezintă abţinerea totală sau parţială de la anumite alimente, pe un timp mai lung sau mai scurt. Cu privire la originea postului, părerile sunt împărţite. Postul este prezent în aproape toate religiile. Dacă, în cadrul anumitor convingeri religioase, postul este legat doar de aspectul igienic sau pur şi simplu fizic, alimentar, în creştinism – şi nu numai – postul îmbracă un caracter religios. Postul alimentar, coroborat cu rugăciunea şi cu practicarea virtuţii, înlesneşte dialogul cu Dumnezeu.   

     În Sfânta Scriptură, găsim referiri cu privire la postul obştesc, pentru care Dumnezeu dă reglementări precise (Postul din Ziua Curăţirii sau a Ispăşirii -, ziua a zecea, din luna a şaptea – Lev. 16.29 şi Lev. 23.32, Posturile din lunile a patra, a cincea, a şasea şi a zecea, cel din ajunul Sărbătorii Purim etc. – Zaharia 7.5, Estera 9.31), dar şi la posturile particulare (Postul de 40 de zile, pe care l-a ţinut Moise, înainte de a primi Tablele Legii, pe Muntele Sinai – Ieş. 34.28 -, Postul de 3 săpămâni, pe care l-a ţinut Daniel, în Babilon – Dan. 10.2-3, etc., Postul de 40 de zile, pe care l-a ţinut Mântuitorul, la începutul activităţii publice – Matei 4.2 -, postul practicat de Sfinţii Apostoli – Fapte 9.9, 13.2-3, etc.).

     În Creştinism, postul capătă un caracter spiritual – în sensul că acesta nu constă doar în abstinenţa de la mâncare şi băutură -, ci reprezintă mai degrabă o strădanie permanentă ca trupul să fie condus de către suflet şi nu invers; o strădanie permanentă că toate patimile şi poftele, instinctele şi pornirile inferioare ale trupului să fie estompate, până la eradicare, prin guvernarea spiritului. Postul joacă un rol covârşitor în renaşterea permanentă spre viaţa veşnică, în actualizarea botezului primit, în „eliberarea” lui Hristos, Cel primit în inima noastră, la Botez, pentru a lucra cele sfinte, în sufletul şi în trupul nostru.

     Prin post, ne curăţim de ceea ce este grosier în viaţa noastră, de ceea ce ne trage la pământ şi, în felul acesta, ne apropiem de modul de vieţuire al îngerilor, căci „nici Dumnezeu, nici îngerii nu au nevoie de hrană” (Sf. Simeon al Tesalonicului). Din această pricină, de obicei, postul se încheie prin Sfânta Împărtăşanie (Cuminecarea cu Sf. Trup şi Sf. Sânge ale Domnului nostru Iisus Hristos), aceasta reprezentând o adevărată încununare a strădaniei depuse. Însă, Sf. Împărtăşanie trebuie să fie cât mai deasă, nu doar în cele 4 Posturi de peste ani, pentru că Sfânta Cuminecare, nu este doar o încununare a efortului spiritual depus de către credincios, ci şi singurul medicament, care se administrează, în vederea sănătăţii şi a vieţii celei veşnice. Astfel că, duhovnicul va avea în vedere deopotrivă aceste două aspecte ale Sfintei Împărtăşanii şi va acţiona ca atare, în dialogul cu credinciosul.

Felurile postirii
Postul poate fi împărţit, după mai multe criterii:

După asprimea lui:
a) Post integral (total) sau ajunare – abţinerea completă de la orice fel de mâncare şi băutură, pe un anumit timp (vezi: Moise pe Sinai – Ieş. 24.18, Sf. Ilie – III Regi 19.8, Mântuitorul Hristos – Luca 4.1-2);
b) Post negru (xirofagie) – se îngăduie numai consumarea de hrană uscată: pâine, fructe uscate sau seminţe, legume şi apă. (Sf. Ioan Botezătorul, în pustiul Iordanului – Matei 3.4, Marcu 1.6);
c) Post comun sau obişnuit – se admite consumarea mâncărurilor gătite, din alimente de origine vegetală (inclusiv untdelemn), fiind exclus orice aliment de origine animală (inclusiv peştele).
d) Post uşor (dezlegare) – se îngăduie consumul de peşte, precum şi de vin şi untdelemn, mai ales în perioadele de post aspru (avem dezlegare la Bunavestire şi la Florii, în timpul Postului Paştilor, la Schimbarea la Faţă, în timpul Postului Sfintei Marii).

După extensiunea lui (după numărul celor care postesc):
a) Post general (de obşte) – atunci când este ţinut de întreaga Biserică;
b) Post local (regional) – atunci când este ţinut doar de o parte a unei Biserici (se practică acest post în vreme de calamitate naturală sau din pricina vreunei nevoi spirituale);
c) Post particular (personal) – ţinut de fiecare credincios în parte, după nevoile spirituale proprii şi conform cu ritmul spiritual propriu.

După durata lui
a) Post de o zi – toate miercurile şi vinerile de peste an (excepţie fac cele însemnate în calendar cu „harţi”), Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci (14 septembrie), Ajunul Bobotezei (5 ianuarie), ziua Tăierii Capului Sf. Ioan Botezătorul (29 august). În unele pravile (reglementări) călugăreşti, se recomandă, mai ales călugărilor, şi ziua de luni, ca fiind zi de post.
b) Post de mai multe zile (cele 4 posturi de peste an):
– Postul Naşterii Mântuitorului (Postul Crăciunului): 40 zile – 15 noiembrie-24 decembrie;
– Postul Sfintelor Paşti: 7 săptămâni
– Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (a lăsatuliu sec de brânză)-sâmbăta din Săptămâna Patimilor;
– Postul Sfinţilor Apostoli: are extensie variabilă – luni, după Duminica Tuturor Sfinţilor-29 iunie (inclusiv, dacă această zi este miercuri sau vineri. În acest caz se dă dezlegare la peşte).
– Postul Adormirii Maicii Domnului (al Sântă-Măriei): 1 august-14 august (de asemenea, dacă ziua de 15 august este miercuri sau vineri, ca şi în cazul Postului Sf. Apostoli, se dă dezlegare doar la peşte).

     Postul Sfinţilor Apostoli este rânduit de către Biserică, în cinstea celor doi corifei ai Apostolilor şi în amintirea faptului că, înainte de a întreprinde acte mai importante, cei doi posteau (Fapte 13.2; 14.23). În acelaşi timp, Postul Sfinţilor Apostoli, fiind precedat de Sărbătoarea Rusaliilor, reprezintă şi un act omagial, de mulţumire, pentru darurile primite prin Pogorârea Sfântului Duh, acelaşi Duh, Care s-a pogorât la Cincizecime, peste Apostoli şi Care, în fiecare an, se pogoară peste Biserică, oferind daruri credincioşilor. Din acest motiv, acest post, învechime, mai era numit şi Postul Cincizecimii. Informaţii cu privire la ţinerea acestui post avem în Constituţiile Apostolice (sec. IV), la Sf. Atanasie cel Mare, Teodoret al Cirului şi Leon cel Mare. După aceste informaţii, se pare că Postul Cincizecimii, ulterior al Sfinţilor Apostoli, era ţinut doar în cercurile monahale şi, mai tâziu, extinzându-se şi la credincioşii din lume.

Dacă celelalte Posturi de peste an au o perioadă fixă, Postul Sfinţilor Apostoli are o durată variabilă, în funcţie de data Sărbătorii Paştilor. Postul începe luni, după Duminica Tuturor Sfinţilor, şi se încheie în ziua de 28 iunie, inclusiv. Dacă ziua de 29 iunie (Sf. Apostoli Petru şi Pavel) este o zi de miercuri sau vineri, atunci postul se prelungeşte şi în această zi, dându-se dezlegare doar la peşte, vin şi untdelelmn.

Ca fel de postire, Postul Sfinţilor Apostoli este mai uşor decât cel al Paştilor, dar mai aspru, decât cel al Crăciunului. După Pravila Mare şi Învăţătura pentru posturi din Ceaslovul Mare, luni, miercuri şi vineri se mănâncă legume, fără untdelemn; marţi şi joi – legume cu untdelemn (şi vin); sâmbătă şi duminică este dezlegare şi la peşte. Dezlegare la peşte se dă şi în zilele de luni, marţi şi joi, când cade sărbătoarea vreunui Sfânt cu Doxologie Mare (în calendar, în această zi avem „cruce neagră”), iar când sărbătoarea unui astfel de Sfânt cade miercuri sau vineri, se dă dezlegare doar la untdelemn şi vin. La hramuri şi la Naşterea Sf. Ioan Botezătorul (24 iunie), se dă dezlegare la peşte, untdelemn şi vin, în orice zi a săptămânii ar cădea. După Tipicul cel Mare, luni, miercuri şi vineri, se mănâncă mâncare uscată, o dată în zi, după Vecernie. În celelalte zile, se posteşte aşa cum menţionează Pravila Mare.

Sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie) Sfinţii Apostooli Petru şi Pavel au fost martirizaţi la Roma, în timpul persecuţiei lui Nero, în anul 67. Aceşti Sfinţi au ca dată de preznuire ziua de 29 iunie, zi comună, care reprezintă data transferării moaştelor lor la locul numit ad catacombas, de pe Via Appia din Roma, în anul 258. La Roma, această zi era sărbătorită cel puţin din vremea lui Constantin cel Mare. De aici a trecut destul de repede (chiar în cursul secolului IV) şi în Răsărit, unde este sărbătorită cu deosebită solemnitate, mai ales din sec. al VI-lea.