„… şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele,
până la sfârşitul veacului…”
(Matei 28.20)
Sfintele Taine
în viața religioasă a creștinului
Cultul public este elementul definitoriu pentru o confesiune. Viața unei religii nu este redată de învățătura sau doctrina sa, ci ea mustește în cultul pe care îl are. Sfinții Părinți spun că Euharistia este conformă cu învățătura de credință, iar învățătura de credință se întrevede în Euharistie. Cu alte cuvinte, cultul divin public este transpunerea în imn, în poezie și în mișcare liturgică a învățăturii de credință predată de către Mântuitorul Hristos și transmisă nouă de către Trupul Său tainic – Biserica – în care „fiecare suntem mădulare în parte”.
Care este relevanța cuvintelor lui Hristos, cuvinte consemnate de către Evanghelistul Matei, în capitolul 28, ultimul verset, „… şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului…” (Matei 28.20)? Hristos Domnul este prezent între noi, nu numai în chipul semenilor noștri, așa cum spune în pericopa evanghelică din Duminica Înfricoșătoarei Judecăți, când ne încredințează că, dacă ne-am milostivit de vreun semen al nostru, atunci Lui i-am dăruit, ci este prezent real în Sfânta Euharistie, Trupul și Sângele Său, în cea mai mare Taină, care se săvârșește în cadrul Sfintei Liturghii. În urma rugăciunii și a invocării Duhului Sfânt asupra darurilor de pâine și vin, acestea din urmă nu mai sunt pâine și vin, obișnuite, ci devin, în chip real, Trupul și Sângele lui Hristos.
Tainele sunt slujbe, prin intermediul cărora, în mod special, prin rugăciuni și gesturi liturgice, harul lui Dumnezeu se face accesibil omului, se face accesibil omului care crede. Prima mare taină, pe temelia căreia se clădesc celelalte și prin care Dumnezeu a coborât la om, este Întruparea Sa din Maica cea de-a pururi Fecioară Maria.
Dacă atunci când îl crează pe Adam, Dumnezeu sădește în el suflet nemuritor, care avea menirea unui aluat care să dospească întreaga frământătură a lumii, a cosmosului, după căderea din rai a protopărinților, prin întrupare, prin asumarea întregii firi umane în Persoana Sa, Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, va deveni aluatul care să dospească întreaga frământătură a omului și, prin el, să restaureze întreaga creație. Pe această Taină a Întrupării Mântuitorului Hristos se sprijină și se întemeiază toate celelalte Taine ale Bisericii noastre.
Printr-un lemn a venit moartea în lume – pomul cunoștinței binelui și răului din grădina Raiului – și tot printr-un lemn – Sfânta Cruce – a venit și izbăvirea. Și spune o cântare din slujba înmormântării: „Frumos era la vedere și bun la mâncare, rodul ce m-a omorât. Hristos este pomul vieții, din care, mâncând, nu mor, ci strig ca tâlharul: Pomenește-mă, Doamne, întru împărăția Ta!”
Hristos Dumnezeu a înfăptuit opera de mântuire a omului, a desăvârșit lucrarea de restaurare a lui Adam cel căzut cu tot neamul, dar dacă această lucrare nu ajunge să fie constitutivă fiecăruia dintre noi, în parte, atunci nu ne putem bucura de roadele ei. Prin Întrupare, Patimă și Înviere, Hristos a redeschis ușile Raiului, rupând zapisul cel de demult. Nestricând pecețile Fecioarei, Hristos a zdrobit pecețile iadului, scoțându-l pe Adam din legăturile morții.
Tainele înlesnesc omului accesul la propria mântuire. Știm că, în urcușul său duhovnicesc spre desăvârșire, pe lângă credință și fapte bune, omul mai are nevoie de har. Acest har vine în Biserică – Trupul lui Hristos – prin sacramente, prin Taine. Prin intermediul Sfintelor Taine ne unim cu Persoana lui Hristos, Dumnezeu adevărat și Om adevărat. În Persoana lui Hristos firea umană își regăsește sălașul în care să crească și să se dezvolte, își regăsește rostul – „destinul” pentru veșnicie.
Iată ce spune Nicolae Cabasila, un arhiepiscop al Tesalonicului din sec. XIV, cu privire la unirea cu Hristos, prin intermediul Sfintelor Taine: „Întâi de toate, pentru a ne putea uni cu Hristos, trebuie să trecem prin toate, câte a trecut El, să răbdăm şi să suferim şi noi câte a răbdat şi a suferit El… Căci, într-adevăr, de aceea ne şi botezăm, ca să ne îngropăm şi să înviem împreună cu El, de aceea ne şi ungem cu Sfântul Mir ca să ajungem părtaşi cu El prin ungerea cea împărătească a dumnezeirii şi, în sfârşit, de aceea mâncăm hrana cea preasfântă a Împărtăşaniei şi bem din dumnezeiescul Potir, ca să ne împărtăşim cu însuşi Trupul şi cu Sângele pe care Hristos şi le-a luat asupră-Şi”.
Biserica noastră numără 7 Taine, prin care omul conlucrează cu Harul lui Dumnezeu, spre mântuire; șapte, după numărul darurilor Duhului Sfânt. Acestea sunt: Botezul, Mirungerea, Mărturisirea, Euharistia, Cununia, Hirotonia și Maslul.
Taina Botezului deschide ușa către celelalte, deoarece Sfintele Taine se administrează doar celor care fac parte din Biserică, iar taina prin care se naște un nou membru al Bisericii este Botezul. Așadar, pe temeiul apei restaurate, adusă la starea cea dintâi a creației, când Duhul Sfânt se purta pe deasupra apelor, se clădesc celelalte sacramente. Din noua apă, din noul lichid amniotic al Botezului, se naște un om nou, un om asupra căruia moartea nu mai are izbândă.
Primele trei Taine – Botezul, Mirungerea și Euharistia – poartă numele de Taine de inițiere, de încorporare, mai degrabă, în Biserică. Doar cu acestea trei omul se poate mântui. Botezul este ușa de intrare în Împărăția lui Dumnezeu, căci, „de nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea intra în Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3.5). Mirungerea reprezintă pecetluirea, confirmarea în noua viață în care noul botezat s-a născut, reprezintă semnul văzut, prin care celui botezat i se oferă darurile Duhului Sfânt, talanții și talentele, care trebuie cultivate și dezvoltate… și nu îngropate. În sfârșit, dacă ne naștem și creștem în Hristos, trebuie să ne și unim în mod real cu El, căci, dacă nu vom mânca trupul Fiului Omului şi nu vom bea sângele Lui, nu vom avea viaţă întru noi. (Ioan 6.53)
Dacă mergem pe această împărțire, mai putem aminti de tainele restabilirii sănătății trupești și sufletești – Mărturisirea și Maslul -, dar și de tainele speciale – Preoția și Cununia.
Chiar dacă au un caracter public, săvârșindu-se în Biserică – și putem aminti aici faptul că, în vechime, Tainele erau oficiate în cadrul și în continuarea Sfintei Liturghii, deci aveau un caracter comunitar – , tainele au o destinație individuală. Totodată, ele se adresează doar persoanelor în viață.
Nicolae Cabasila spunea într-o lucrare intitulată Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii – Despre viața în Hristos: „Prin Sfintele Taine oamenii ajung Dumnezeu şi Fii ai lui Dumnezeu, iar firea noastră omenească, ce altfel este praf şi cenuşă, se învredniceşte de cinstea, care numai Domnului I se cuvine; se ridică la atâta mărire, încât ajunge părtaşă la însăşi cinstea şi firea cea dumnezeiască.”
Tainele constituie, așadar, căi de acces, prin care Dumnezeu se pogoară la om, iar acesta se urcă la prototipul său și se adapă din izvorul cel pururea curgător, din care cel ce va bea nu va mai înseta în veci.